Tecmo: Kasumi’s Thigh Matter Is Blown Out Of Proportion

Aussie-Nintendo’s Infernal Monkey (reporter’s nickname) has noticed a minor difference between the Japanese and North American versions of Dead or Alive: Dimensions’ cover art: the North American version of Kasumi had her skirt subtly moved in order to reveal slightly less of her thigh than her Japanese self.

The discovery has spurred rumors that the change was mandated by the ESRB, but Tecmo confirmed that this wasn’t the case.
„This whole thing is getting blown way out of proportion,” a Tecmo Koei said. „The truth is that when we submitted the box art as-is from Japan, there were a few parties both internal and external who thought there might be some issue with the image. Nobody ‘demanded’ anything be changed, it was just pointed out. You have to pick your battles, and covering up that small bit of the image seemed to be harmless. Honestly, if you look at the comparisons between the Japanese and US box shots, it’s not like the image loses anything after the edit.”
„The ESRB has been very helpful working with us on recent projects. If the box art was something we felt really strongly about, we would have kept it as-is. But we just didn’t really see the harm in editing it to make it appropriate for everyone involved.”

MORE INFO : http://www.megagames.com

x360kinect or ps3move

ISTORIA JAPONIEI

!!!!! ISTORIA JAPONIEI !!!!!

Japonia a cunoscut mai multe perioade

1.Perioada paleolitică (înainte de 8000 î.Hr.)

Perioada paleolitică (kyūsekki jidai), numită și perioada preceramică, este caracterizată prin rămășițe materiale, în special unelte formate prin cioplirea pietrelor, datând dinainte de anul 10.000 î.Hr.. În literatura de specialitate există o mare controversă referitoare la data când această epocă începe, adică momentul în care oamenii au ocupat pentru prima dată insulele japoneze; sfârșitul acestei perioade este marcat de primele elemente de olărit neolitice.

Factorii geologici și naturali formează un fundal important pentru studiul culturilor din pleistocenul japonez. În primul rând, ordonarea cronologică a rămășițelor din paleoliticul japonez se bazează pe informații referitoare la stratificația solului. În al doilea rând, schimbările climei și scăderea nivelului mării au alterat în mod dramatic aspectul și forma țării, fiind necesară astfel interpretarea dovezilor arheologice. De-a lungul pleistocenului târziu, insula Hokkaido (nordul Japoniei) era o continuare a câmpiei cu climă rece a Siberiei; pe când schimbarea climei era mai puțin simțită în sudul Japoniei. Scăderea nivelului mării a expus recifurile de pe coastele de vest ale Japoniei, formându-se astfel legături periodice, mai ales între anii 20.000-18.000 î. Ch., între peninsula Coreea și insula Kyushu (sudul Japoniei) precum și cu vestul insulei Honshu (centrul Japoniei). Diferența climatică din aceste zone și faptul că erau legate cu diferite părți ale continentului asiatic a fost cauza pentru care în nordul și sudul Japoniei s-au format, de-a lungul paleoliticului, sfere de cultură separate.

Primele artefacte ale paleoliticului japonez au fost descoperite pentru prima dată de către arheologul amator Aizawa Tadahiro, în anul 1946. Începând cu această dată, în Japonia au fost descoperite mai mult de 1.000 de situri arheologice datând din pleistocen. Marea majoritate a acestor situri oferă doar o privire de ansamblu asupra perioadei, dar recent au fost descoperite câteva rămășițe arheologice care aduc noi elemente referitoare la această perioadă. Câteva situri au păstrat unelte din os sau rămășițe animale care pot ajuta la reconstruirea peisajului paleolitic, dar cu toate acestea se cunoaște prea puțin despre modul de viață al locuitorilor arhipelagului. Situri în care stratificarea solului din perioada paleolitică să fie clară, precum cel de la Nogawa din regiunea Kantō, sunt rare, fiind totodată dificilă datarea acestor situri prin metoda carbonului. Stabilirea cronologiei culturilor are, deci, tendința să se bazeze pe analiza detaliilor și a tipologiilor artefactelor din piatră atribuite acestei perioade.

Denumirea de „paleolitic timpuriu” a fost dată unui mic număr de unelte neșlefuite, mai vechi de 30.000 de ani, unele dintre ele datând poate din ultima perioadă interglaciară (100.000-70.000 î.Ch.). Descoperite în Peștera Fukui și Sozudai din Kyushu, precum și în tumultul Kanto aparținând sitului Iwajuke și Hoshino (aflate în nordul câmpiei Kanto) aceste unelte neșlefuite au fost comparate cu cele descoperite în Zhoukoudian (Chou-k’ou-tien) și alte situri din nordul Chinei. „Poduri de pământ” scoase la iveală de scăderea nivelului mării ar fi putut permite contactul uman între China și Japonia, dar cercetătorii nu au căzut încă de acord asupra perioadei în care insulele japoneze au fost locuite pentru prima dată. Mulți arheologi japonezi și străini neagă vehement vechimea uneltelor, stabilită în primul rând prin asimilare cu cele de pe continentul asiatic.

Rămășițele paleoliticului târziu (cca. 28.000 – cca. 10.000 î.Hr.) sunt în mod dramatic diferite de cele din paleoliticul timpuriu. Aproximativ după anul 28.000 î.Hr. se observă o creștere rapidă a numărului culturilor arheologice, timp în care uneltele din piatră din nordul Japoniei sunt fabricate folosind o nouă tehnică de șlefuire, bazată pe folosirea uneltelor ascuțite, asemănătoare celor folosite de către oamenii din Eurasia în paleolitic. Însă mici diferențe există în tehnica de prelucrare a acestora, semnificația acestor diferențe fiind interpretată diferit de către oamenii de știință, rezultând păreri contrare referitoare la relațiile Japoniei cu continentul, în paleolitic. Una din teorii interpretează noul tip de unelte ca un produs al dezvoltării, propunând astfel ideea că Japonia a format o cultură aparte, cu toate că nu a fost izolată de continent. O altă școală de gândire vede această inovație, în domeniul fabricării uneltelor, ca o infuzie din exterior, prin legătura cu continentul. Au existat legături de netăgăduit între Hokkaidō și Siberia, iar asemănările între artefacte sugerează că Japonia de sud a avut contacte cu zonele ce azi desemnează China de nord și Manciuria. În mod evident, a avut loc și o dezvoltare independentă de influențele exterioare, iar relativa sărăcie de date arheologice pentru regiunile continentale face dificil studiul asemănărilor dintre rămășițele materiale din arhipelag și cele de pe continent.

Dacă înrudirea culturilor din paleoliticul japonez este neclară, la fel de puține lucruri se pot spune și despre modul de viață al oamenilor care au locuit în această perioadă pe teritoriul actual al Japoniei. Oamenii din paleolitic probabil au ocupat zone întinse pe coastele Japoniei, expuse la scăderea nivelului mării în timpul ultimei perioade din pleistocen. Oricum, nivelul de astăzi al mării a inundat aceste zone, limitând accesul cercetătorilor la culturile arheologice care au supraviețuit până astăzi în zonele de câmpie și deal. Aceste culturi se pare că au fost create de mici grupuri migratoare care aveau diferite activități bazate în special pe vânătoare și cules. Uneltele de calitate din piatră erau schimbate cu altele de la mari distanțe; de exemplul roca vulcanică, obsidianul, care se găsea în prefectura Nagano a fost prelucrată de grupuri aflate la periferia Tokyo-ului de azi. Se pare că o caracteristică a acestei perioade a fost uniformitatea culturilor pe zone largi.

Perioada paleolitică este, deci, caracterizată de trei elemente: scăderea nivelului mării și formarea de așezăminte pe coastele Japoniei, legătura dintre arhipelag și continent și perfecționarea uneltelor din piatră.

2.Perioada Jomon (cca. 8.000 î.Hr. – cca. 300 î.Hr.)

În perioada Jomon (cca. 8.000 î.Hr. – cca. 300 î.Hr.) principalele ocupații sunt identificate cu vânătoarea și culesul, iar ca o caracteristică a arhipelagului japonez, utilizarea frecventă a resurselor marine. Din punct de vedere literal, numele acestei perioade provine din cuvintele jo=împletitură și mon=ornament.

Populația indigenă

Populația indigenă se numește „ainu”. Numărul lor nu este clar, dar în insula Hokkaidō sunt ca. 24.000^[1]). Aceștia trăiesc azi în sudul insulei Sahalin, în arhipelagul Kurilelor și în nord-vestul insulei Hokkaido. Posedau o organizare socială patriarhală și poligamă și aveau o religie bazată pe cultul ursului.

3.Perioada Yayoi (cca. 300 î.Hr. – cca. 300 d.Hr.)

Un clopot din perioada Yaoi

Perioada Yayoi (cca. 300 î.Hr. – cca. 300 d.Hr.) desemnează momentul în care agricultura ia o amploare deosebită, culminând cu apariția primelor forme de organizare politică în unele zone ale arhipelagului. De asemenea utilizarea bronzului și apoi a fierului contribuie mult la dezvoltarea societății japoneze. Aceste noi tehnologii fuseseră aduse în Japonia din Coreea și s-au răspândit către est numai până la orașul Nagoya. Estul Japoniei a continuat să se bazeze mai mult pe vânătoare, deoarece terenurile nu erau foarte prielnice pentru agricultură. Perioada Yayoi a fost numită după situl arheologic din Tokyo, unde au fost descoperite pentru prima oară produsele olăritului japonez. Cromatica predominantă a acestor vase erau tonurile de oranj pal ^[2]. Această perioadă este urmată de perioada Kofun sau Yamato (cca. 300-700), trecându-se astfel într-o nouă perioadă a istoriei, protoistoria.

4.Perioada Kofun (cca. 300 – 552)

Curtea japoneză a adoptat oficial sistemul de scriere chinezesc pe la 405. În secolul al VI-lea budismul a pătruns în țară adus de imigranți coreeni. Aceste două evenimente au revoluționat cultura japoneză și au marcat începutul unei lungi perioade de influență culturală chineză. De la stabilirea primei capitale la Nara (ulterior aceasta se va muta la Kyoto) în 710 până în 1867, împărații au domnit doar cu numele, aveau doar o valoare simbolică, căci puterea aparținea nobililor de la curte, regenților sau șogunilor (guvernatori militari ai provinciilor japoneze).

5.Perioada Asuka (552-710)

Pictură murală din tumulul Takamatsuzuka, Asuka, Prefectura Nara, sec. al VIII-lea

Cultura și civilizația japoneză a fost influențată de China. Din China va fi adusă, începând cu anul 552, scrierea ideografică chineză. De asemenea, în secolul al VI-lea sunt introduse budismul – care începând cu anul 594 devine religie de stat, artele și științele chineze; se adoptă calendarul chinez. Religia care a avut o influență considerabilă în Japonia medievală a fost budismul de origine indiană. Din budism s-a desprins zen-ul – cuvântul zen derivă din sanscrită (Dhyama) însemnând „contemplație”. Această ramură a budismului propune, în locul textelor sacre, atitudinea contemplativă care îl pune pe om în contact cu substanța absolută a lumii, a naturii.

În urma reformei Taika, promulgată în anul 645, se aplică sistemul de organizare rurală, a familiei și sistemul de taxe chinez. Tot în această perioadă a fost încurajat studiul clasicilor și învățăturii chineze. În secolul al IX-lea influența chineză se atenuează.

Primul act cu caracter „constituțional” pe care l-a avut Japonia a fost „Constituția în 17 articole” (Jūshichijō Kenpō). A fost promulgată în perioada timpurie de consolidare a statului centralizat nipon, adică în anul 604, de prințul Shōtoku, la Asuka. Această „constituție“ (kenpō) nu este propriu-zis o lege, ci mai mult o culegere de precepte morale și religioase adresate slujbașilor guvernamentali. Prin această „constituție”, prințul Shotoku a dorit și a reușit să creeze un stat centralizat și să pună capăt luptelor pentru putere din arhipelag. „Constituția” consfințește stările sociale ale epocii, punând deasupra întregii societăți pe împărat. Intenția prințului Shotoku era de a crea o putere centralizată în care atât pământul, cât și oamenii care-l lucrau, să fie puși sub controlul direct al împăratului, care să obțină veniturile de la clanuri (uji) sub formă de tributuri.

În anul 670 au fost organizate șase compartimente guvernamentale: al populației, al crimelor, al finanțelor, cel militar, cel legal și cel administrativ. Compartimentul populației supraveghea colectarea impozitelor și, împreună cu celelalte compartimente, administra proprietatea imperială și organizarea statală. Se poate spune că formarea statului tributal japonez s-a încheiat în secolul al VIII-lea prin organizarea a opt departamente ale guvernului central, care au fost ulterior desființate.

Denumirea acestei perioade este dată de numele localității în care se afla curtea imperială. Este o epocă extrem de importantă în istoria Japoniei datorită pătrunderii budismului, care a produs esențiale schimbări în civilizația vremii. În anul 552 sosește din Coreea o misiune diplomatică care a adus imagini ale lui Buddha (picturi pe drapele, baldachine sau în sutre; sculpturi). Noua religie a captivat curtea imperială și clasa nobiliară prin fastul ce însoțea slujbele.

În perioada imediat următoare au început să vină din China și Coreea numeroși artiști, cărturari, artizani, călugări trimiși în dar curții imperiale (era mai ușor de trimis oameni care să execute lucrările de artă decât de trimis produsele).

Un eveniment semnificativ al perioadei Asuka este apariția textelor scrise, inexistente până atunci în arhipelag, fapt ce oferea posibilitatea păstrării informațiilor. Apar primele cărți Manyōshū și Kojiki (scrise cu caractere chinezești).

Pictura, artă perisabilă datorită materialului fragil, s-a păstrat doar pe panouri cu caracter religios. Este realizată în lac amestecat cu misuda – un ulei special. Aceste lucrări sunt cunoscute ca aparținând genului de pictură misuda-e. Stilul lucrărilor este foarte abstract, spațiul bidimensional, asemănăntor picturii chineze a Celor Șase Dinastii.

6.Perioada Nara (710-794)

Statuia „Marele Buddha” la Nara, 752 d.Hr.

Heijō-kyō (actualmente, Nara) a fost prima capitală permanentă a Japoniei (când a fost mutată de la Fujiwara-kyō în 710), dar a fost mutată în orașul Heian-kyō (actualmente, Kyoto) în 794 după ce orașul căzuse sub dominația bogatelor temple budiste începând cu ca. anul 750. Atât Nara cât și Heian-kyō au fost construite cu intersectarea străzilor la 90º, după modelul orașului chinezesc Chang’an (actualmente, Xi’an).

Perioada include și cei zece ani când capitala a fost la Nagaoka-kyō (784-794).

Din punct de vedere politic, perioada poate fi văzută ca o luptă pentru putere între clanul Fujiwara și fracțiuni compuse din familiile Tachibana și Ōtomo. Puternicul clan Fujiwara a controlat viața politică a perioadei prin faptul că fiecare împărat s-a căsătorit cu o fiică din clanul Fujiwara, împăratul abdicând apoi de îndată ce avea un fiu, retrăgându-se la vreo mănăstire. Astfel, liderul clanului Fujiwara era totdeauna tatăl-socru al împăratului și autoritate tutelară a moștenitorului legal.

7.Perioada Heian (794-1185)

Emaki ca. 1130, o ilustrație a capitolului „Râul de bambus” din Povestirea lui Genji.

Perioada începe când Împăratul Kammu mută capitala la Heian-kyō (actualmente, Kyoto) și se termină când forțele lui Minamoto no Yoritomo le înving pe cele ale familiei Taira. Numele perioadei înseamnă „pace și acalamie”.

Perioada poate fi împărțită într-una timpurie și una târzie, delimitarea fiind cam la mijlocul secolului al X-lea. Perioada timpurie se caracterizează prin încercarea de a reînvigora așa-zisul sistem ritsuryō, sistem în care împăratul deținea puterea politică iar câmpurile de orez erau controlate de administrația de stat. În perioada târzie, contradicții sistemice au permis regenților Fujiwara să domine sistemul politic și așa-numitul sistem shōen (aprox., „moșie”) a devenit forma principală de proprietate a pământului.

8.Perioada Kamakura (1185-1333)

După ce forțele lui Minamoto no Yoritomo au învins clanul Taira în Bătălia de la Dan-no-ura în 1185, Yoritoma și-a dat titlu ereditar de șogun și a stabilit capitala la Kamakura, lăsând împăratul domnească la Heian-kyō, dar numai cu numele.

În secolul al XIII-lea, Japonia a fost confruntată cu singura invazie din istoria ei medievală. Mongolii, care au cucerit părți din China și Coreea, în anul 1274 pornesc cu o flotă puternică spre insulele japoneze. Sunt respinși, dar în anul 1281 mongolii reiau atacul cu o flotă mai puternică și mai numeroasă. Sunt însă din nou înfrânți datorită condițiilor climatice neașteptate. Un taifun va distruge flota mongolă, și astfel Japonia este salvată de la cucerire. Acest taifun este numit de către poporul japonez „kamikaze”, adică „vânt divin”.

9.Perioda Muromachi (Ashikaga) (1333-1573)

10.Perioada Azuchi-Momoyama (1573-1603)

Perioada „feudală” a istoriei japoneze, a fost dominată de două puternice familii regionale (daimyō) și de dominarea militară a războinicilor și se întinde între secolele al XII-lea și al XIX-lea. Acest interval de timp se împarte în perioade mai mici care poartă numele șogunilor care au dominat epoca.

Primul contact cu Vestul a avut loc în 1542, când un vas portughez a fost abătut de un taifun de la itinerariul său spre China, și a aruncat ancora în Japonia. Armele de foc introduse de portughezi au schimbat foarte mult arta războiului în era Sengoku, culminând cu bătălia de la Nagashino unde Nobunaga Oda a folosit aproximativ 3.000 de pușcași (teppō ashigaru),^[3] care au redus mult puterea samurailor. În secolul care va urma comercianți din Portugalia, Olanda, Anglia și Spania au sosit aici, ca și misionari iezuiți, dominicani sau franciscani, din care mulți au fost supuși martirizării și au devenit sfinți.

11.Era Edo (1603-1868)

În prima parte a secolului al XVII-lea, Șogunatul Tokugawa a bănuit că toți comercianții sau misionarii erau spioni ai puterilor europene. Din această cauză intrarea lor în Japonia a fost controlată cu strictețe din ordinul personal al șogunului. Un marinar englez pe nume William Adams, călătorind pe un vas olandez, a eșuat pe coastele Japoniei în 1600. El a reușit să-l impresioneze pe șogunul Tokugawa Ieyasu, învățându-l arta navigației, astronomie și matematică și a devenit samurai onorific, primind o moșie considerabilă. Când englezii din Compania Indiilor de Est au ajuns aici in în 1616 ei au cerut ajutorul lui Adams ca favorit al șogunului ca să construiască prima fabrică dar și un soi de agenție de comerț. În cele din urmă însă Japonia i-a silit pe toți străinii să plece și a blocat toate relațiile cu lumea exterioară, cu excepția unor relații comerciale restrânse cu negustorii olandezi și chinezi în orașul Nagasaki.

Câteva ciocniri cu Rusia i-au permis șogunului să-și extindă puterea asupra insulei Hokkaidō și a Sahalinului (în 1807) dar politica de excludere a continuat. Izolarea va mai dura circa 200 de ani, până când pe data de 8 iulie 1853, comandantul Matthew Perry al flotei americane cu patru vase de luptă- Mississippi, Plymouth, Saratoga, și Susquehanna – a intrat în golful orașului Edo (Tokio) și și-a afișat puterea de distrugere a tunurilor de pe vase. El a cerut ca Japonia să se deschidă spre a face comerț cu Vestul. Aceste vase au primit numele de ‘kurofune („vapoare negre”).

În anul următor la Convenția de la Kanagawa (31 martie 1854), Perry s-a întors cu 7 vapoare și l-a forțat pe șogun să semneze tratatul de pace și neutralitate dintre Japonia și Statele Unite. În doar 5 ani Japonia avea să semneze astfel de tratate și cu celelalte puteri occidentale. (Tratatul Harris cu SUA a fost semnat pe 29 iulie 1858.)

SURSA :   http://ro.wikipedia.org

http://en.citizendium.org/wiki/Japan,_history

Craciunul in Japonia

Crăciunul în Japonia

Crăciunul în Japonia nu este o sărbătoare națională însă, încurajată de companiile comerciale, a devenit o sărbătoare populară în Țara Soarelui-Răsare. Japonezii fac schimburi de cadouri, iar cadourile copiilor sunt puse lângă pernă în timpul nopții. Petrecerile de Crăciun se fac înaintea sau după ziua Crăciunului, unic fiind tortul de Crăciun care este făcut din frișcă bătută și căpșune. Clădirile și copacii sunt decorați cu lumini de Crăciun iar în locurile publice sunt instalați pomi de Crăciun. Ajunul Crăciunului a devenit o sărbătoare pentru cupluri în care aceștia își dăruiesc cadouri și își petrec timpul împreună.

Prima celebrare a Crăciunului în Japonia a fost înregistrată în 1552 – mesă ținută de misionarii iezuiți din prefectura Yamaguchi. Unii consideră că tradiția celebrării Cracinului a apărut odată cu venirea misionarului Francis Xavier în Japonia în 1549. Începând cu expulzarea misionarilor în 1587 și interzicerea Creștinismului în toată Japonia în 1612, practicile Creștine au încetat. Totuși, timp de 250 de ani, o mică enclavă de Creștini, cunoscuți că Kakure Kirishitan („Creștin ascuns”), au continuat să practice rituale creștine pe ascuns.

Crestinitatea în Japonia, împreună cu celebrarea Crăciunului a reapărut la începutul perioadei Meiji (1868 – 1912) influențată de tradițiile Americane. În acest timp tradiția s-a extins încet în orașele mari ale țării. În anii celui de-al II-lea Război Mondial toate tradițiile legate de această sărbătoare au fost suprimate. Începând cu 1960, odată cu creșterea rapidă a econimiei și influența dramelor TV Americane, Crăciunul a devenit popular printre Japonezi, însă fără conotație religioasă. Pentru mulți Japonezi celebrarea Crăciunului este similară participării la un matsuri, unde participanții, de multe ori, nu dau importantă zeității (kami) celebrate. Anul Nou în Japonia

Mulți japonezi consideră Anul Nou una din cele mai importante festivități ale anului. Din 1873, după adoptarea calendarului gregorian în Japonia, anul nou este sărbătorit ca în restul lumii pe 31 decembrie – 1 ianuarie.
Mâncare tradițională

Japonezii mănâncă o serie de mâncăruri de Anul Nou numită osechi-ryōri, fiecare tip de mâncare având o semnificație simbolică. Lista include kombu (alge de mare), kamaboko (rulada de pastă de peste), kurikinton (piure de cartofi dulci și castane), kinpira gobo (rădăcini de brusture fierte) și kuromame (boabe de soia dulci). Multe din aceste tipuri sunt dulci, acre sau uscate, și pot sta mult timp fără a fi ținute în frigider. Sunt multe varietăți de osechi conținând diferite tipuri de mâncăruri, depinzând de regiune.

Alt tip popular de mâncare este supa ozoni care conține mochi (piure de orez) și alte ingrediente care diferă în funcție de regiune. Se mănâncă și sushi, sashimi și alte mâncăruri. Bătaia clopotelor

La miezul nopții pe 31 decembrie, templele budiste din toată Japonia bat clopotele de 108 ori, simbolizând cele 108 păcate ale omului. Clopotele se bat și pentru că fiecare japonez să fie păzit de cele 108 ispite lumești. De asemenea se crede că bătaia clopotelor izbăvește de păcatele făcute în anul precedent.
Cărți poștale

Unul din obiceiuirile japoneze este trimiterea de cărți poștale de Anul Nou, numite nengajō. Acestea sunt trimise la prieteni, rude, clineți etc. Japonezii trimit cărțile poștale astfel încât acestea să ajungă pe 1 ianuarie, perioada anului nou fiind una din perioadele cele mai aglomerate ale poștei. Cărți poștale pot fi găsite de diferite modele, pre-imprimate cu spațiu pentru mesaje, sau neimprimate, pentru cei care doresc să-și creeze propriile modele. Otoshidama

De anul nou, japonezii au obieciul de a dărui bani copiilor. Acest obicei este cunoscut ca otoshidama. Copii primesc plicuri mici decorate, numite pochibukuro. Suma pusă în plic depinde de vârsta copilului, însă este aceeași dacă familia are mai mulți copii, pentru a nu supăra pe nimeni.
SURSA : http://ro.wikipedia.org/wiki/Pagina_principal%C4%83

Dependenta ?

Sigur ca aparitia internetului a produs schimbari importante in viata noastra…Reusim sa comunicam cu persoane aflate peste mari si tari, sa aflam tot felul de informatii in doar cateva minute, fie ca este vorba despre o strada, un medic, o piesa de teatru, un animal, un job sau orice altceva.

 

Motoarele de cautare „muncesc” pentru noi dandu-ne in cateva secunde pagini intregi cu adrese unde putem gasi ceea ce cautam si, chiar, ce nu cautam sau nici nu stiam ca exista!

In plus camera web, alte accesorii si programele care permit comunicarea in direct in timp real (chat, comunicare verbala, vanzari online) au dus la transformari ale relatiilor noastre cu ceilalti. Azi ne putem vedea prietena care locuieste la 5000 km, putem sa-i auzim glasul, putem cumpara orice de oriunde, putem vorbi deoadata cu oameni aflati la mii de km distanta unii de altii…

In plan psihologic aceste succese tehnologice au „rasturnat” comunicarea clasica, in care era nevoie sa ne intalnim pentru a ne vedea, pentru a vorbi, era nevoie sa mergem la magazin pentru a cumpara produsul de care aveam nevoie, era nevoie sa cumparam din librarie cartea de care aveam nevoie, sa mergem la cinema pentru a vedea un film….

 

E drept ca inca nu au disparut librariile de pe fata pamantului, ca inca ne mai face placere sa ne plimbam sau sa ne gandim cu ce ne imbracam cand mergem la petrecere, dar…dincolo de aceste avantaje care ne permit sa avem mai mult timp, mai multe informatii, mai multa placere, mai multa comunicare, exista si o parte intunecata. Incep sa se contureze din ce in ce mai bine diferite manifestari psihologice si chiar probleme al caror caracter trece de limita normalitatii. Sa vorbim azi despre ce „rau” poate produce excesul de internet!

Adolescentii si tinerii sunt cei mai afectati de „viata virtuala” care ajunge sa o elimine total pe cea reala. Oare de ce e mai „simpla” sau mai „tentanta” aceasta viata ? Este o viata sau doar un substitut, un surogat?

Primul raspuns care ne vine in minte este tentatia de a avea orice identitate, de a fi cine ai vrea in loc de cine esti. Adolescentii se prezinta drept adulti, avand alta infatisare, alte ocupatii, alte trasaturi de personalitate. Este satisfacator sa te descrii ca fiind puternic, dezinvolt, matur in loc de lipsit de incredere in sine sau timid.

 

Este adevarat ca adolescentii care se exprima mai greu, care sunt timizi sau neincrezatori, care au o imagine negativa despre ei insisi cad prada primii acestei tentatii. Prin internet, poti flirta fara sa te gandesti cum te imbraci, cum arati, fara a alege cum sa te distrezi sau unde sa mergi, fara a cheltui, fara teama ca nu vei reusi sa scoti cateva vorbe, ca nu vei fi „la inaltime”. Ii poti spune orice, cu curaj, nu se vede daca te inrosesti, daca iti este jena sau te balbai.

Timpul pe care adolescentul il aloca netului devine tot mai mare pana ajunge sa fie exclusiv. Ce se intampla cand nu are acces la net? Manifestari similare sevrajului de alcool sau droguri: orice il enerveaza, nu-si gaseste locul, nu poate face nimic altceva, nu-si mai vede rostul, este trist, deprimat, nu stie ce sa faca cu el insusi si cu timpul lui, nu are placeri, nici interese.

Cum se ajunge la dependenta? La fel ca si in cazul substantelor sau anumitor comportamente (fumat, jocuri de noroc, bulimie, cumparaturi). La inceput e o curiozitate, o  „distractie”, o iesire din monotonie, „ceva nou”, placut, incitant. Cu timpul ne „fura”, ne „prinde”, azi putin, maine mai mult, placerea creste dar odata cu ea si nevoia de mai mult. Intrarea in aceasta lume presupune, fireste, iesirea din lumea obisnuita, abandonarea vechilor activitati, persoane din viata noastra. Noua „pasiune” lasa in urma prietenii, rudele, munca, scoala, sportul, placerile, interesele si distractiile de odinioara.

 

Istoria INTERNETULUI

Internetul s-a născut la mijlocul anilor 60 în forma ARPAnet (Advanced Research Projects Agency Net) – o reţea între mai multe computere din unele instituţii americane, ce lucrau pentru ARPA, un departament de cercetare din cadrul Pentagonului. ARPA a fost pus în funcţiune ca reacţie la succesul sovietic al lansării satelitului Sputnik în spaţiu în 1957. Unul din obiectivele ARPAnet era crearea unei reţele, care să nu fie distrusă datorită atacurilor asupra sistemului. Războiul Rece fiind la apogeu, scenariul unui dezastru era considerat fie lansarea unei bombe fie un atac nuclear.

De aici a rezultat un proiect de reţea, unde reţeaua însăşi era permanent în pericol de atac. În consecinţă:- doar un minimum de informaţii era cerut de la computerele client în reţea – oricând transmisia de date întâlnea un obstacol, sau una dintre adrese era de negăsit, se găsea o altă cale către adresa căutată.

Toate acestea au fost codificate într-un protocol care reglementa transmisia de date pe Internet. În forma sa finală, acesta era TCP/IP (Transmission Control Protocol / Internet protocol), care este şi acum baza Internetului. TCP/IP face posibil ca modele diferite de calculatoare, de exemplu IBM compatibile sau Mac’s, folosind sisteme diferite de operare, cum ar fi UNIX, Windows, MacOS etc. să se „înţeleagă” unele cu altele. În acest fel, Internetul era şi este cu adevărat o platformă-independentă.

Internet-ul „civil” a început ca o reţea de patru computere între Universităţile din Utah, Santa Barbara şi Los Angeles şi Institutul de Cercetare din Stanford. În curând, cercetători din alte instituţii de stat au devenit interesaţi. Deoarece folosirea computerelor era costisitoare, ei au văzut imediat avantajele folosirii în comun a unei reţele.

La sfârşitul anilor 60 şi începutul anilor 70, când Internetul număra în jur de 50 de computere, s-au dezvoltat primele dintre servicii, folosite încă şi azi pentru transferul informaţiei:- File Transfer Protocol pentru trimiterea şi regăsirea fişierelor – Telnet pentru accesarea şi folosirea bazelor de date, a bibliotecilor şi a cataloagelor din toată lumea – E-Mail pentru trimiterea mesajelor personale.

Internetul era în mod categoric în ascendenţă. Cu noi grupuri de utilizatori care se alăturau, în următoarea decadă, Internetul a crescut la o reţea de 200 de computere. Partea militară era organizată într-o reţea separată, Milnet.

În acelaşi timp, au apărut alte reţele, mai ales în sectorul academic. Importantă printre acestea era (şi este) USENET sau Users’ Network, care a început în 1979, când câteva UNIX-computere au fost conectate împreună.

USENET. În sute de grupuri de discuţii despre orice subiect imaginabil, oamenii făceau schimb de noutăţi şi imagini, în ciuda distanţelor şi a hotarelor. Alte reţele s-au dezvoltat de-a lungul USENETului. Toate formau baza unui spaţiu de comunicaţie radical democratic. De exemplu, înaintea unei noi discuţii pe care grupul o începea, comunităţii Netului i se cerea un vot de accept. Grupurile de discuţii joacă încă un rol mare pe Internet. Există mii şi zeci de mii în întreg Internetul.

Altă moştenire a USENET este „Netiquette”, sau regulile de comportament pe Internet.

10 ani după ce USENET îşi începuse dezvoltarea, Internetul a crescut la 80.000 de computere. A început să fie un factor de luat în considerare în politică. Şi curând, expresia „Information SuperHighway” (autostrada informaţiei) a devenit uzuală. În această metaforă, Internetul era văzut ca o importantă infrastructură pentru transportul unor bunuri vitale – informaţiile.

În anii 80 şi începutul anilor 90, când Internetul era folosit doar de un număr mic de cercetători, arată mult diferit faţă de prezent. Principalele aplicaţii erau atunci poşta electronică şi grupurile de discuţii (Newsgroups) plus diverse rutine de căutare şi mecanisme de transfer al fişierelor. Aceasta era o lume UNIX, în care toate comunicaţiile existau doar ca text sau numere, şi liniile de comandă trebuiau memorate şi tipărite.

Când poşta electronică, dar mai ales programele de căutare şi de transfer al fişierelor au trebuit să facă faţă unor cerinţe mai complexe, s-au dezvoltat noi navigatoare. Software-ul pentru fiecare trebuia să fie obţinut şi configurat separat. Folosirea fiecăruia trebuia să fie învăţată.

Pe scurt: datorită metalimbajului foarte dificil, folosirea Internetului în acea perioadă era restrânsă la un mic grup de oameni din universităţi şi institute de cercetare.

Marea schimbare a început în 1989, când Tim Berners Lee de la CERN (Centrul European pentru Fizica Nucleara) din Geneva a pus bazele în 1989 dezvoltării primului prototip al World Wide Web (WWW sau 3W). Ca de obicei în istoria Internetului, scopul iniţial al WWW-ului era destul de limitat.

Era destinat să fie o platformă internă de comunicaţii pentru cercetătorii din întreaga lume care lucrau pentru CERN. Sarcina principală era să asigure un sistem care să facă legătura între varietatea de platforme ale diverselor calculatoare.

Soluţia de bază era ideea de a face legătura între documente via „hipertext”. Hipertext înseamnă, a marca şirurile de text sau alte obiecte şi de a le lega cu alte obiecte, care ar putea fi din punct de vedere fizic la mare distanţă de obiectul original. Când legătura este selectată, cineva poate „sări” la documentul legat. În acest fel este posibil de a lega un număr nelimitat de documente între ele într-o structură web ne-ierarhică. Pentru a putea deosebi aceste documente şi pentru a le regăsi, fiecare are o adresă unică. Aceasta este Unique Resource Locator (URL). URL-urile constau într-un protocol de transmitere (în cazul WWW-ului acesta este Hypertext Transfer Protocol – http), urmat de www (în cele mai multe cazuri) şi de domeniu (de exemplu numele serverului şi numele paginii).

Prima versiune a programelor pentru a naviga pe www, aşa numitele „browsere” urmau încă tradiţia originală a Internetului – erau numai text. De aceea, sistemul a rămas, în principiu, neprietenos cu utilizatorii. În septembrie 1992 nu existau mai mult de 20 de servere web în întreaga lume.

Schimbarea radicală s-a produs când NCSA (National Center for Supercomputing Applications) din SUA a scos „Mosaic” – Browser în 1993, care era bazat pe o interfaţă grafică (Windows). Enorma creştere a web-ului a început virtual, dintr-o dată: În iunie 1993, 130 servere Web erau înregistrate, în 1994 erau deja 11.576 servere.

Dar web-ul nu a făcut doar să se dezvolte. De asemenea, posibilităţile de a prezenta datele au crescut dramatic. Curând au apărut poze şi animaţii pe situri web, urmate de sunete . Doar un mic pas mai era necesar pentru a aduce cataloage, directoare şi formulare de comandă pe situri web. Astfel, câţiva ani mai târziu s-a născut E-Commerce.

Hello world!

FFFFFIIIRRRSSTTTT POSSTTT